În zona activelor digitale, inovația nu mai arată ca o paradă de buzzword-uri, ci ca un șantier în care se tot repară, se testează și se reface. NFT-urile au fost, pe rând, obiect de colecție, statut online, experiment cultural și febră speculativă.
În tot acest timp, o problemă a rămas constantă și, pentru mulți, frustrantă: poți deține un NFT valoros, dar să nu ai cui să-l vinzi atunci când ai nevoie de bani rapid.
De aici pornește și discuția despre ERC-404, un standard experimental care încearcă să apropie două lumi pe care Ethereum le-a ținut până acum separat. Pe de o parte, tokenurile fungibile, ușor de tranzacționat în bucăți mici. Pe de altă parte, NFT-urile, active unice, greu de fragmentat fără artificii tehnice.
Detaliile de mai jos sunt construite pe baza informațiilor publicate de Cryptology.ro, site românesc cu cele mai noi știri crypto, care a urmărit apariția ERC-404 și felul în care a fost folosit în primele proiecte vizibile.
De ce a ajuns lichiditatea NFT-urilor o problemă reală?
NFT-ul clasic, în forma lui cea mai răspândită, este un pariu pe unicitate. Fiecare token are un identificator propriu, iar valoarea lui se sprijină pe raritate, poveste, utilitate și, uneori, pe pur și simplu pe starea de spirit a pieței.
Când piața se răcește, însă, unicitatea devine un obstacol. Un NFT de tip ERC-721 nu se împarte. Dacă ai nevoie de lichiditate și deții un NFT scump, trebuie să găsești un cumpărător dispus să plătească suma integrală. Iar când cumpărătorii se răresc, rămâi cu un activ care poate avea o valoare teoretică, dar nu și o ieșire ușoară.
În materialul analizat de Cryptology.ro este citat un raport DappGambl care indică un tablou dur: peste 95% dintre NFT-uri au ajuns, practic, fără cumpărători, adică blocate în portofele, în așteptarea unui interes care nu mai vine. Cifra poate fi discutată în funcție de definiții și metodologie, dar ideea centrală e greu de ignorat. Piața NFT nu suferă doar de volatilitate, ci și de rigiditate.
Până la ERC-404, încercările de a rezolva rigiditatea au venit, de regulă, ca soluții lipite peste standardele existente. NFT-ul era blocat într-un contract, iar în schimb erau emise tokenuri care reprezentau bucăți din proprietate. Funcționa, dar ridica întrebări de încredere, de evaluare și de compatibilitate cu infrastructura deja folosită de oameni.
ERC-404 încearcă altceva: fracționalizare nativă, adică inclusă în felul în care e construit activul, nu adăugată după.
Ce este ERC-404, pe înțelesul publicului larg?
Numele trimite inevitabil la celebrul cod 404, asociat cu paginile inexistente. Doar că aici nu e vorba despre un gol, ci despre un experiment lansat în februarie 2024 de doi dezvoltatori anonimi, cunoscuți sub pseudonimele ctrl și Acme.
Conceptul central este tokenul semi-fungibil, un activ care poate funcționa ca monedă divizibilă, dar și ca obiect unic, în funcție de cât de mult deții din el.
Pe Ethereum, reperele sunt clare. Standardul ERC-20 este baza tokenurilor fungibile: unități identice între ele, ușor de transferat și de împărțit în fracțiuni. Standardul ERC-721 este baza NFT-urilor clasice: fiecare token e distinct, iar proprietatea nu poate fi împărțită fără o schemă separată. ERC-404 le aduce în același mecanism, astfel încât deținerea unei unități complete să se comporte ca un NFT, iar deținerea parțială să se comporte ca un token fungibil tranzacționabil.
Cum funcționează mecanismul de creare și distrugere automată?
În spatele ERC-404 stă un mecanism de tip mint-and-burn, adică generare și distrugere automată a NFT-urilor în funcție de balanța tokenurilor fungibile.
Mai exact, tokenul are două fețe legate între ele: componenta fungibilă, similară cu ERC-20, și componenta non-fungibilă, similară cu ERC-721. Când un utilizator cumpără suficient din tokenul fungibil cât să atingă o unitate completă, contractul creează automat un NFT asociat și îl trimite în portofel. Dacă utilizatorul vinde chiar și o fracțiune și nu mai păstrează unitatea întreagă, NFT-ul asociat este distrus automat. Iar dacă, ulterior, adună din nou fracțiunile până la o unitate completă, contractul generează iar un NFT.
Un detaliu care a atras atenția, menționat și în materialul de la Cryptology.ro, ține de identitatea NFT-ului re-creat. În multe implementări, NFT-ul rezultat după recompunere nu este garantat identic cu cel distrus anterior. Unele proiecte introduc aleatorietate în atribute, ceea ce poate transforma recompunerea într-un fel de rerulare a norocului: uneori nimerești trăsături mai rare, alteori mai comune. Pentru unii e un joc, pentru alții e o invitație la speculație.
Tehnic, această legare între cele două standarde folosește o abordare de tip pathing, descrisă ca o codificare cu pierderi, în care datele despre cantități și identificatorii NFT împart același spațiu de reprezentare. Tradus în limbaj practic, miza e simplă: același activ poate circula atât în piețe de tokenuri fungibile, cât și în piețe de NFT-uri, fără să fie nevoie de contracte intermediare care să țină activul captiv.
Versiunea 2.0 și încercarea de a face sistemul mai previzibil
Fiind un experiment, ERC-404 s-a mișcat repede. După prima versiune, a apărut o a doua versiune beta care încearcă să reducă din fricțiuni.
Un punct sensibil era gestionarea identificatorilor NFT-urilor. Dacă NFT-urile sunt create și distruse des, identificatorii pot crește fără limită și devin greu de urmărit, mai ales în colecții care promit un număr fix de piese. În versiunea 2.0, identificatorii sunt reutilizați printr-o coadă de tip FIFO, ceea ce păstrează sistemul mai ordonat.
Tot aici apare și o optimizare la transferuri. Dacă un utilizator mută mai multe unități complete ca token fungibil, NFT-urile corespunzătoare pot fi transferate direct către destinatar, fără să fie distruse și regenerate, reducând consumul de gas și făcând comportamentul mai ușor de anticipat.
În paralel, echipa asociată proiectului Pandora a anunțat că standardul a primit un număr oficial de propunere, ERC-7651, chiar dacă în spațiul public numele care s-a lipit de el rămâne ERC-404.
Pandora, proiectul care a făcut standardul vizibil
Un standard nou prinde contur abia când cineva îl pune în practică într-un mod care se vede. Pentru ERC-404, proiectul care a atras reflectorul a fost Pandora.
Modelul folosit este ușor de urmărit. Există un set de 10.000 de tokenuri fungibile legate de 10.000 de NFT-uri numite Replicants, reprezentate vizual ca niște cutii colorate, cu grade diferite de raritate. Cumperi tokenul PANDORA pe un exchange descentralizat, precum Uniswap, iar contractul îți generează automat un Replicant în portofel. Dacă vinzi o parte din token și cobori sub unitatea completă, NFT-ul asociat dispare.
Tocmai aleatorietatea atributelor a dus la un comportament repetitiv, numit în comunitate rerolling: unii utilizatori cumpărau și vindeau în buclă, sperând să obțină un NFT mai rar. Iar partea financiară a fost, inevitabil, cea care a făcut știrea să circule. Conform datelor prezentate în articolul de pe Cryptology.ro, tokenul PANDORA a pornit în jurul valorii de 250 de dolari și a urcat peste 32.000 de dolari în mai puțin de o săptămână, cu o capitalizare care a trecut rapid de 100 de milioane de dolari și volume zilnice de ordinul zecilor de milioane.
Explozia a fost, în același timp, o vitrină și un semn de întrebare. A arătat că interesul pentru un activ hibrid există, dar a arătat și cât de repede poate fi un experiment transformat într-un teren de speculație.
Copierea rețetei și valul de proiecte similare
După Pandora, au apărut rapid proiecte care au preluat modelul. DeFrogs a venit cu o colecție de 10.000 de NFT-uri cu tematică de broaște, în aceeași logică a tranzacționării fracționate atât pe exchange-uri, cât și pe marketplace-uri. RUG a mers pe pinguini pixelați inspirați dintr-o colecție de pe Solana, încercând să prindă și tema interoperabilității. În aceeași perioadă au circulat și alte nume, precum 404 Alien, Alphabet, Monkees sau Crystal, iar în jurul Monkees discuția s-a extins spre o direcție care îi face pe mulți să ridice sprânceana: tokenizarea activelor din lumea reală, de la artă fizică până la proprietăți imobiliare.
La apogeul interesului, CoinMarketCap ajunsese să listeze peste 25 de tokenuri asociate acestui tip de implementare, semn că piața a absorbit repede ideea, chiar dacă standardul rămâne în zona experimentală.
Unde ar putea avea sens un standard ca ERC-404
Dincolo de colecții și de valuri de entuziasm, ERC-404 e interesant pentru că oferă o punte între unicitate și lichiditate. În zona RWA, adică tokenizarea activelor din lumea reală, un apartament, o clădire comercială sau o lucrare de artă pot fi reprezentate ca un NFT unic, iar expunerea asupra lor ar putea fi împărțită între mai mulți investitori prin fracțiuni fungibile, fără să mai fie nevoie de structuri paralele care să țină activul blocat într-un contract.
În aceeași logică, DeFi ar putea beneficia dacă aceste fracțiuni ajung să fie tratate ca active fungibile în pool-uri, garanții sau strategii de randament, acolo unde NFT-urile indivizibile au fost până acum o piesă greu de așezat. Și în gaming apare o posibilitate realistă: obiecte rare, costisitoare, care pot fi „deținute” în comun prin fracțiuni tranzacționabile, fără ca jocul să fie obligat să aștepte un singur cumpărător cu buget mare.
În fine, pe zona drepturilor, ideea de a împărți drepturi economice asupra unei piese muzicale, asupra unui brevet sau asupra unui brand devine mai ușor de imaginat atunci când ai un mecanism care permite proprietate unică la bază și tranzacționare în bucăți deasupra.
Ce aduce diferit față de fracționalizarea clasică?
Înainte de ERC-404, fracționalizarea era, de obicei, un proces în doi pași: blocai NFT-ul într-un contract, apoi primeai tokenuri care reprezentau bucăți din proprietate. Un exemplu menționat în material este Fractional.art, redenumit ulterior Tessera. Practic, protocolul devenea custodele activului pe durata fracționalizării, iar tokenurile rezultate trebuiau să-și găsească un preț coerent în piață.
ERC-404 încearcă să taie din această dependență, pentru că fracționalizarea este parte din „natura” activului. Prețul fracțiunilor se poate ajusta în timp real în funcție de tranzacțiile din pool-urile de lichiditate. Asta nu înseamnă că riscul dispare, ci că își schimbă forma. În locul riscului de custodie și de evaluare „statică”, intri direct în riscul de volatilitate și în riscul ca lichiditatea să se subțieze brusc.
Riscurile unui standard încă neoficial
Entuziasmul pentru ERC-404 vine, inevitabil, cu partea mai rece a poveștii.
În primul rând, statutul. ERC-404 nu este un standard oficial recunoscut, chiar dacă există o propunere numerotată, ERC-7651. Asta înseamnă că implementările pot diferi, că integrarea în infrastructura existentă poate fi incompletă și că eventualele vulnerabilități pot apărea tocmai din această grabă a experimentării.
Apoi, există costul operațional. Un mecanism care creează și distruge NFT-uri în funcție de balanțe implică operațiuni on-chain frecvente. În perioadele aglomerate pe Ethereum, taxele pot urca, iar un model elegant pe hârtie poate deveni scump în practică.
Mai e și problema compatibilității. Marketplace-urile de NFT și exchange-urile nu adoptă automat un standard nou. Fără suport nativ, utilizatorii pot simți că se mișcă între două lumi care nu comunică perfect.
În fundal stă și componenta juridică. În anumite jurisdicții, fracțiunile unui activ pot fi interpretate ca valori mobiliare, ceea ce poate împinge proiectele către cerințe de conformitate care schimbă radical dinamica.
Așa cum a sintetizat Mihai Popa, jurnalist și analist la Cryptology.ro, ERC-404 seduce prin ideea de lichiditate, dar rămâne un pariu pe teren instabil până când codul și integrarea lui ajung să fie verificate serios și, ideal, standardizate.
DN-404, alternativa apărută aproape imediat
Când o idee prinde, apar repede și variantele ei. La scurt timp după lansarea Pandora, un dezvoltator cunoscut sub pseudonimul cygaar a propus DN-404, adică Divisible NFT.
Criticile DN-404 s-au dus în direcții previzibile: faptul că ERC-404 nu ar respecta complet standardele existente, ar fi mai puțin eficient la consumul de gas și ar putea produce probleme în anumite cazuri limită.
Diferența importantă este arhitectura. În loc să pună totul într-un singur contract, DN-404 separă componenta fungibilă și componenta non-fungibilă în contracte distincte care comunică între ele. Teoretic, această separare poate ajuta compatibilitatea cu infrastructura deja existentă pe Ethereum. Practic, piața încă testează, iar comunitatea încearcă să-și dea seama ce model rezistă mai bine în timp.
Ce poate însemna ERC-404 pentru Ethereum?
Indiferent dacă ERC-404 rămâne o etapă intermediară sau se transformă într-un standard adoptat, a făcut un lucru util: a readus în prim-plan problema lichidității NFT-urilor, fără să o cosmetizeze.
Pe termen scurt, a demonstrat cât de repede se mișcă lucrurile atunci când o idee atinge o rană reală. Un standard neoficial poate atrage volume mari într-un timp foarte mic, ceea ce spune mult despre felul în care funcționează piața crypto.
Pe termen mediu, discuția se va purta între inovație și siguranță. Dacă mecanismul semi-fungibil se maturizează și ajunge, într-o formă sau alta, validat oficial, s-ar putea contura o categorie de active digitale aflată între tokenurile fungibile și NFT-urile clasice, cu aplicații mai serioase în RWA, în gaming și în instrumente financiare.
Deocamdată, ERC-404 rămâne un experiment în plină desfășurare. Nu oferă certitudini, dar indică direcția în care se uită tot mai mulți: flexibilitate și circulație mai ușoară, nu doar raritate.
